Amintiri din Bucurestiul meu

Fabrica de pufuleti

Bărbat, sau femeie. Staţie. Oră incertă. Tramvai, sau autobuz. Coborâre? Urcare? Talmeş – balmeş agitat, ca de sfârşit de lume. Goană după ultimul loc. Oameni graşi, oameni slabi – cu bagaje. Fete de telenovele sau de Comopolitan, de faţa sau de spatele blocului, de cămin – esenţial identice. Telefon mobil. Lipsa secretului, lipsa decenţei. Vorbe suprapuse, informaţii generale sau personale, întoarse, răsucite, în căutarea unui sens. Micro-spaţiu, micro-carnaval. Şoferul - huiduit de fiecare dată – asemenea soţilor-conducători-auto-cu-soţii-meliţoase: mergi mai repede, mergi mai încet, opreşte aici…. Oameni debusolaţi, întrebând de zona în care se află. Staţie. Coborâre-urcare? Nerv, stres.

(.......)
Stradă noroioasă. Şantier. Muncitori glumeţi, jucăuşi, vulgari. Autentici, măcar. Cinstiţi. Mici şi bere pe terasa friguroasă de pe Lipscani. Colinde. Case dărâmate - la parter cu magazine ce se vor de lux. Peste drum, capoate flauşate, tricouri, maieuri, pantaloni şi un sutien XXL, pe uşa unui „boutique”. Copii cu taţi de mână, minunându-se de cine ştie ce. Cafenea scumpă şi kitch, cafenea scumpă, casă părăginită, magazin de ceaiuri, cochet. Doi-trei copii murdari, gălăgioşi, cu tatăl după colţ, la mici. Bancă cu funcţionari ieşiţi la o ţigară. Cămaşă scoasă din pantaloni, costumul strâmb, pantofi - de la Cocor, în cel mai bun caz – înnoroiaţi. Colege gânguritoare, chicotitoare. Sine superficial, expandat ca un pufuleţ, în afară. Luminiţe şi decoraţiuni sărace, de Crăciun. Un miros general, o putoare prăfoaso-organică.
(........)
Oameni-fabrici de pufuleţi cu aromă de dorinţe carnale şi frustrări împânzesc oraşul. Vorbe-citate, peste tot: pe stradă, pe internet, pe bileţele. Citate din marii clasici şmecheri, cu semi-glagorie. Copii expandate. Vorbe cu oareşce sens, dar banale şi impersonale. „Nu caut ce a găsit altcineva deja.” Toate femeile sunt misterioase, de la gospodine, la secretare, la funcţionare de bancă. Toate au „un mister al lor”, gata să îl transforme într-un pufuleţ cu aromă sexuală de doi bani pentru primul venit, să-i potolească foamea de mister şi de „gânduri înalte”. Esenţe pierdute pe drum, ori niciodată atinse, amestecate cu praf, nevoi de toate felurile şi tristeţi nesesizate - transformate în pufuleţi expiraţi, cu iz de sex nespălat, de bale şi transpiraţie.


mucegaiuri

Clădirile văduve m-au uimit de fiecare dată. Singure, fără scop, bântuite de amintiri, de vânt şi miasme amestecate. Ca nişte babe frustrate, nervoase pe vecinele strălucitoare. Triste, părăsite de omul lor, trecute prin mâini violente de ţărani, muncitori şi aciuaţi fără drept. Dantelele li s-au destrămat, fardul curs li se mai întrevede pe glezne, uneori; rochiile clădirilor părăsite, sau meloanele lor - mâncate de molii şi acid de găinaţ. Căzute pe vine, te privesc indiferent deja. Rugăminţile le-au secat demult, au murit odată cu ultimele oglinzi sparte, odată cu poleiala mâncată de mucegaiuri. Îmi amintesc tot timpul de femeile acelea între două vârste, pe care le întâlnesc adesea pe stradă: în bascheţi , pantaloni de trening şi fustă de stofă, cu fesuri şi geci, feţe incerte, adunate, smotocite, cu şalele zdrobite de alergătura sub presiunea plaselor cu cartofi şi ceapă, cu paranteze caraghioase în loc de picioare – dar grăbite, încruntate, voluntare. Dintre ele se aleg oamenii buni la toate, oamenii potriviţi la locurile potrivite: la naşteri, nunţi şi înmormântări. Ele ştiu cât costă sicriele, unde se găsesc lumânări, care e popa acela bun, care predică cel mai frumos…toate lipsurile şi frustrările lor îşi găsesc alinarea în sfaturile pe care le dau – la cerere, dar mai ales neîntrebate. Îţi spun cum să îţi vopseşti părul, cum să îţi ţii bărbatul acasă, care roşii sunt mai bune, care cartofi. Sumum de experienţă adunată într-o viaţă înţeleasă pe jumătate, în cel mai bun caz. Ne-femei şi totuşi, cumva, esenţă de femeie: soţii, mame, gospodine. Marile realizări: succesele culinare, casa îngrijită, copiii cu şcoală şi serviciu, necazurile cunoscuţilor. Stâlpi ai societăţii, uşi de biserică, moraliste până la Dumnezeu şi înapoi, mai ales când nu vorbesc despre ele, ca şi când viaţa nu le-a atins în esenţa lor, ca şi când nu ar fi trăit şi nu ar fi iubit niciodată; într-un turn de fildeş, marele lor ochi doar a vegheat la bunul mers al lumii. J’accuse! ar fi vorba pe care ar rosti-o cel mai des, dacă ar şti-o. Dar între cratiţă, biserică şi bârfă nu au mai avut timp de limbi. Aici diferă clădirile văduve de aceste triste arătări sărace cu duhul: ele sunt - majoritatea - nişte doamne căzute în dizgraţie, terfelite de mâini nespălate, de guri duhnind, de ochi ce n-au ştiut să privească. Le-au siluit fără milă, chiar fără să îşi dea seama. Aşa cum învăţaseră prin cotloanele de unde au apărut. Din încrucişarea asta s-a născut generaţia de acum. Un amestec de mătăsuri şi bale, parfum şi ciorapi nespălaţi. Femei-soţii de bărbaţi cu bani cu începutul de burtă leneşă strivit sub bluze strâmte, bărbaţi cu bani aroganţi fără motiv, copii isterici, prost crescuţi şi trişti.




doua vederi obsedante cu Bucurestiul cotidian


prin dristor, in fata unei banci, aproape de shaormeria cea vestita: grup de aurolaci; nimic deosebit, initial. pungi si doze de bere. si jeg. grupul se rasfira putin. dintre ei apare o femeie cu imbracaminte si atitudine de marijuana, cea mai fidela fata, in perioada ei buna. mai mancata de viata decat sus-amintita. in bratele ei, intins pe burta, in fundul gol, un copil. ea il sterge la fund cu un servetel. ma uit instinctiv pe jos, in jurul lor, cautand movilita de rahat. dau cu ochii de un scutec. bebe schimbat pe marginea strazii, fara servetele umede, talc si alte fandoseli indispensabile in secolul asta. dar si fara apa. sters la fund cu un servetel-batista. apoi, tinut un pic la soare, sa se mai usuce, probabil, pana vine verisorul-aurolac cu pampersul de la farmacie. mama are miscari scurte si precise, bruste. copilului nu-i pasa. capul ii atarna pe spate, ochii i se dau peste cap, privind vitrina bancii. zambeste, ca orice copil, iar apoi, tot ca orice copil incepe sa urle dupa mancare. mama isi scoate sanul, cu aceleasi miscari pecise, scurte si bruste, ca pe o punga de lapte. si copilul tace fericit.

stefan cel mare, bulevardul, inspre gura de metrou. dimineti la rand, cam pe la aceeasi ora, muncitori stand la taclale. de fiecare data, cu o precizie de un pas al meu distanta de ei, unul se desprinde din grupul vorbaret, se apropie de gardul de la marginea trotuarului, se desface la prohab si se pisa. in fiecare zi, cam la aceeasi ora, cu o precizie de un pas de-al meu. cel care se pisa, mereu altul, are acelasi ritm al miscarilor, aceeasi privire relaxata in drum spre pisoarul improvizat, ca si cum grupul de muncitori ar fi un singur corp, cu un ritm al lui si cu o perfecta sincronizare intre membre si organe.


SUMMIT'E'FOOT, Romania

bucuresti, romania, anul de greatzie 2008. pe bulevardul carol un muncitor da de zor cu var copacii prafuiti si fiecare a treia bucata de bordura. bordurile, mai ales, arata mirific: parca niste guri imense au flegmat aproximativ deodata, iar acum flegma li se scurge inspre carosabil.
metrou-universitate. cobor. santier. toata partea centrala a pasajului demolata...mucitori, praf...eu, trecand perplexa, cu un zambet tamp pe fata, incetinind mersul. prin fatza ochilor imi treceau semne de intrebare mai mari sau mai mici, colorate, unele dintre ele transparente, aproape translucide. oare e tot de la summit?
la UNATC, la ora 8 dimineatza femeile de serviciu curatzau geamurile de afishe. cu mana, cu carpa, cu lama, cu soarele in ochi, cu fetze triste. vin portzile deschise, anuntza un afish de pe hol.


si replica zilei, pe care n-am s-o uit o viata: in metrou, doua fete incolore, venind de la munca. una, catre cealalta: CE FACI DE SUMMiT?

n-am nimic cu summit-ul sau cu portile deschise, sa fim bine intelesi. am cu carpeala specific romaneasca. de cand ma stiu, de la gradinita incepand, trecand prin scoala si tot asa, asta vad: las ca traim noi in cacat o viatza, dar cand vine aia, strainii, sa le luam ochiu'... ca venea inspectia in scoala primara din cartier, ca trecea ceausescu prin cluj, ca vine un inalt demnitar neamtz sa-si vada stramosul ingropat pe langa un sat romanesc, ca e summitul francofoniei, pana si la venirea pastelui si a craciunului, una stim: repede, repede, carpeala. si apoi, poate o bauta zdravana, un mititel, o frigaruie, cu ochii pleoshtitzi. romanul parca nu stie sa traiasca decat prin perspectiva unei vizite oficiale/importante... la astfel de evenimente, romania isi schimba in fuga chilotzii si shosetele, pune niste pasta de dintzi invechita pe un deget si si-l trece nervos peste incisivi de doua-trei ori, apoi se da cu mult spray peste transpiratia acumulata in timp si iese la coltz de strada sa fluture un steguletz de bun-venit. zambind de jos in sus, umila.
- ce mai faci, romania?
-bine, sa traitzi, spuse ea roshind, iar in pantoful stang, vechi si dat cu multa crema, degetul mijlociu se incorda emotzionat in stransoarea gaurii din ciorap.




Mia isi plimba papusa pe autobuz
Una din zilele vesele si insorite ale capitalei...eu cu trebi, ca in fiecare week-end, salivand dupa o sambata libera. In autobuz, dau cu ochii de Mia, langa care nimeni nu statea, desi era foarte aglomerat. Mia are cordeluta de palstic, parul prins, agrafe colorate, bratari de un leu, inele mari in toate culorile. Si o papusa-bebe, dezbracata, pe care o tine cu grija la piept. Se uita insistent la unul din tinerii din autobuz. Zambeste singura, jenata. Mia trebuie ca are vreo 20 de ani. Asa i-am zis eu: Mia. Nimic masculin, si nimic fake, ca la transsexualii in voga. Mia nu a avut bani de operatii, dar si-a luat papusa, margele si esarfa. Si un covrig pe care il murseca, uitandu-se ba cu grija la papusa, ba cu pofta jenata catre tanarul ochit.

O mama nu isi lasa fetita sa se aseze, o trage inspre partea opusa a autobuzului. Fetita nu intelege, asa ca mama trebuie sa ii sopteasca la ureche ceva...apoi fetita ia atitudinea mamei, cu o naturalete care ma sperie. Un tanar caruia ii plesneau bucile din pantalonii albi rade de Mia, care se uita cu tristete pe geam, lipita de inchipuita ei dragoste de doua statii, care tocmai coborase in strada si-i ramanea in urma.

Despre omul mic

De-a lungul vietii asteia am incercat sa ma feresc de oamenii mici. In rest, nu mi-a fost frica de nimeni. Dar oamenii mici, cu frustrarile si regretele lor transformate in ura, oamenii mici cu complexe mari, ei m-au inspaimantat intotdeauna. Pentru ca lor nu ai ce sa le ceri. De la ei nu astepti nimic bun. Cu ei nu poti vorbi. Ei urasc in stanga si in dreapta, fara a face vreo diferenta, egal. Pe ei nu ii atinge nimic. I-am alungat, i-am evitat, i-am scos din viata mea. Ca pe niste buruieni. Repede si fara regrete. Si am iesit la randu-mi din viata lor tot ca o buruiana. Fara regrete. Repede. Suflete-scrum, dar care n-au ars niciodata a iubire, asudand in incercari disperate de a se umfla cu pompa. E o poveste pe care mi-o scriu, ca sa nu uit cu timpul rana pe care mi-a durut-o-n viata un suflet mic.